BLOGUL PENTRU SUFLET

... pe colinele care mărginesc oraşul Torino se află Basilica Superga (construita in 1717 la ordinul Monarhilor de Savoya), de unde se învăluie o privelişte spledidă spre vârfurile acoperite de zăpadă ale Alpilor?
... aparatul Fiat G212CP care transporta lotul şi stafful echipei de fotbal AC Torino s-a ciocnit de zidul Basilicii de la Superga. Niciun supravieţuitor. Italia şi Europa în stare de şoc. Dintr-o populaţie de 600.000, cât avea Torino în acel moment, 500.000 au participat la funeralii. O ţară întreagă îşi pierduse cel mai bun copil.

Părinte, soţul meu nu vrea să meargă pe calea credinţei şi mă lupt cu el, dar nu-l pot convinge. Ce să fac?

Stai oleacă! Nu-l poţi face sfânt dintr-odată! Ce vreau să spun? Sfântul Teodor Studitul spune: „Femeie, nu încerca să-l faci pe bărbat sfânt dintr-odată, că nu poţi! Câte puţin, câte puţin se îmbogăţeşte cineva şi la cele trupeşti, şi la cele duhovniceşti“. „Hai să ţinem azi post, că este sfântă vineri!“ „Nu pot, că eu am treabă!“ „Hai să ţinem până la amiază!“ Dă-i cu linguriţa! „Hai să facem milostenie!“ „Nu am de unde da!“ „Hai să dăm măcar o pâine în numele Domnului. Un pahar de apă în numele Domnului!“ „Lasă înjuratul!“ „Nu pot, că sunt obişnuit!“ „Uite ce! Lasă-l măcar o zi! Ia, luptă-te tu o zi, să vezi că n-ai să mori!“ La toată fapta bună, ia-l câte oleacă! Şi aşa, încetul cu încetul, vede el că a avansat; şi apoi începe şi el să pună voinţa mai tare. Dar nu deodată: „Măi, că nu faci aşa! Că nu umbli aşa!“. Dacă ai să faci aşa, dai cu toporul unde-i aţa slabă şi se rupe. Îmi povestea o femeie, aici: „Părinte, mă lupt cu el de zece ani de zile să păstrăm oleacă de curăţie în posturi, la zile mari. N-am reuşit în nici un chip. Am zis: „Doamne, aş vrea şi eu să mă împărtăşesc!“. Că din cauza lui nici ea nu putea primi Sfintele Taine. Şi-i spune: „Măi, uite ce-i! Te rog, pentru dragostea lui Iisus Hristos, lasă-mă să fiu curată în Săptămâna Mare, să postesc şi eu, să mă pot împărtăşi!“. Că preotul i-a spus: „Dacă poţi să ţii o săptămână măcar, te împărtăşesc“. Că dacă nu ţine curăţia, poate să ţină tot postul şi tot nu se poate împărtăşi. Ea postea până la Paşti, dar din cauza lui nu se putea împărtăşi, că nu păzea curăţia în familie. Şi el zice: „Îi cam mult o săptămână!“. Dar a învăţat-o o rudă de-a ei, bătrână: „Fată, ia ţine tu trei zile de post negru şi ai să vezi ce-o să facă Dumnezeu cu dânsul!“. Trei zile n-a gustat nici apă, nimic. La trei zile, i-a dat Dumnezeu o boală şi a zăcut până la Paşti. Nu i-a mai trebuit nimic! Trecuse Paştele! I-a spus femeia: „Acum ce zici? Ai să ţii de acum posturile?“. „De acum ţin toată viaţa, că era să mor!“, a zis el. L-a biruit femeia cu postul şi cu rugăciunea.

(arhim. Cleopa ILIE, Sfaturi duhovniceşti)

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Pe plan duhovnicesc, în viaţa creştină, postul este războiul nevăzut, războiul nevoinţelor duhovniceşti.

Postul este, într-adevăr, o luptă duhovnicească, o luptă care cere jertfă; este lupta cu gândurile şi faptele păcătoase. „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici, din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi să dobândiţi ce doriţi; vă sfădiţi şi vă războiţi şi nu aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri“ (Iacov 4, 1-3). Păcatul ne pândeşte pas cu pas, clipă de clipă, de la naştere până când ne dăm obştescul sfârşit; această stare este o urmare a păcatului strămoşesc, a păcatului neascultării; „Toţi suntem sub păcat“ (Romani 3, 9). De aceea nu facem binele pe care-l voim (Rom. 7, 19).

Din această stare omul este eliberat dacă se „luptă cu păcatul până la sânge“ (Evrei 12, 4) - având ajutorul harului lui Dumnezeu, „prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus“ (Rom. 3, 24).

Începutul răscumpărării noastre a fost făcut în momentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu prin adumbrirea Sfântului Duh din Sfânta Fecioară Maria, atunci când ea, dând ascultare veştii că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, a rostit cuvintele: „Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).

Dacă păcatul a intrat în lume prin neascultarea strămoşilor, izbăvirea de păcat, îndreptarea a venit de la Dumnezeu prin ascultarea Maicii Domnului. Ascultarea este virtutea de căpetenie a oricărui creştin.

Postul este o poruncă a lui Dumnezeu; ea a fost rânduită chiar în grădina Raiului: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Facerea 2, 16-17).

Dacă Dumnezeu a dat porunca postului, Biserica a rânduit cum să fie postul, cum să se postească. Din toate bunătăţile pământului să mâncăm, dar în anumite zile sau perioade de timp, iar din unele roade să nu mâncăm. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne dă viaţă, bucurie duhovnicească, înţelepciune mântuitoare (Psalmul 18) şi, nu în ultimul rând, sănătate trupească. Postul este o jertfă, o jertfă a ascultării de porunca lui Dumnezeu.

Cel mai mare accelerator de particule din lume (LHC), de la Centrul european pentru cercetare nucleară (CERN), a fost repornit, vineri seară, după 14 luni de la producerea a două pene succesive, la câteva zile de la inaugurarea oficială a acestuia, în septembrie 2008.

Astfel, mai multe particule au fost injectate în accelarator vineri seară, în jurul orei 22:00.

„Este nemaipomenit să vedem atomi circulând în LHC din nou“, a declarat directorul general al CERN, Rolf Heuer.

Acceleratorul de particule ar putea permite cercetătorilor să afle compoziţia universului. Construirea acestui accelerator de o precizie de neegalat a necesitat peste 12 ani, mobilizând peste 7.000 de fizicieni şi investiţii de circa 3,76 miliarde de euro.

Lupta lui Iacob cu îngerul, când i-a fost schimbat numele

Naşterea unui copil este o mare bucurie pentru părinţi, dar şi un prilej de întrebări şi nehotărâre. Copilul trebuie să intre în comunitate şi în Biserică, prin Sfântul Botez. Aceasta înseamnă că părinţii sau naşii trebuie să-i dea un nume potrivit. Motivele pentru care părinţii de astăzi aleg numele pot fi foarte diferite de cele ale părinţilor de demult. Să vedem ce s-a întâmplat cu numele de-a lungul vremii.

Puterea numelui

Antropologii cred că numele a apărut din nevoia oamenilor de a comunica despre sine şi despre alţii. Numele uşurează recunoaşterea persoanei despre care se vorbeşte.

Popoarele străvechi credeau că numele are o forţă misterioasă, pe care o transmite persoanei care îl poartă: îi dă anumite însuşiri, îi poate asigura un destin bun. Dar cine îl cunoaşte poate să pună stăpânire pe purtător şi să întoarcă puterea numelui împotriva lui.

Aşa se face că multe popoare au avut obiceiul de a ascunde numele real al unui om; în viaţa de zi cu zi, omul era strigat pe alt nume. Se pare că beduinii mai răspund şi astăzi, când sunt întrebaţi cum îi cheamă, „Abdallah“, adică „slujitorii lui Alah“, şi nu îşi spun numele real! În Mongolia, copilului i se dă şi azi un nume de genul „fiică urâtă“ (chiar dacă e băiat!) ori „nu este el“, de teama duhurilor rele!

Şi bunicii noştri credeau în puterea numelui. De aceea, în satul vechi era interzis să rosteşti numele duhurilor rele, căci le chemi şi le dai ocazia să-ţi facă rău. De pildă, numele „ielelor“ nu se spune; „iele“ nu este un nume, ci înseamnă „ele“! Pe „cel rău“ oamenii îl numeau „necuratul“, „michiduţă“, „ucigă-l-crucea“, „ucigă-l-toaca“, „ducă-se-pe-pustii“, „aghiuţă“, „încornoratul“, „nichipercea“, „nefârtatul“…

Tot bătrânii povesteau că atunci când vine noaptea cineva la fereastră şi te strigă pe nume, să nu răspunzi; dacă îi răspunzi, îi dai putere asupra ta!

Numele are un rol important şi pentru cei care au murit. Noi, creştinii, facem rugăciuni şi milostenie în numele celor morţi şi ştim că rugăciunea şi milostenia ajung până la ei!

Ce nume le dăm copiilor?

Vechii evrei dădeau copiilor nume care însemnau ceva, aminteau de o experienţă religioasă. De pildă, Ana, mama Prorocului Samuel, s-a rugat foarte mult să aibă un fiu. De aceea, i-a dat numele „Samuel“, care poate fi tâlcuit „Numele lui Dumnezeu este El“ sau „El (Dumnezeu) este Cel Care i-a dat numele“. Preotul Zaharia a primit poruncă de la înger să-i pună pruncului numele Ioan, adică „Dumnezeu a avut milă“, nume prin care, de obicei, părinţii Îi mulţumeau Domnului că le-a îndeplinit dorinţa de a avea un copil.

Creştinii preferă să le dea copiilor nume de sfinţi: un sfânt pentru care au mai multă evlavie sau numele unui sfânt din ziua în care s-a născut pruncul, ori numele sfântului care îi ocroteşte familia. Căci, prin unele părţi, familia îşi ia un sfânt ocrotitor, de ziua căruia fac praznic pentru săraci. Aşa, părinţii îşi încredinţează copilul ocrotirii sfântului al cărui nume îl poartă.

Înţelesul numelor s-a uitat cu vremea şi oamenii au început să pună numele fără legătură cu sfinţii Bisericii. Le pun numele lor sau ale bunicilor, nume la modă, nume din ţări străine sau nume care să le transmită afecţiunea. Se mai pun nume vechi, amintind de momentele de glorie ale istoriei noastre: Bogdan, Traian, Mircea, Rareş.

Totuşi, în ultima perioadă se remarcă o revenire spectaculoasă a numelor tradiţionale, adică a numelor de sfinţi cu pomenire în calendarul Bisericii noastre. Unele dintre aceste nume, precum Aglaia, Ecaterina, Catinca, Anastasia, Teofil, Nectarie etc., chiar au devenit astăzi nume foarte frecvente.

Numele poate fi schimbat

Numele nou-născutului este ales de naşi sau de părinţi. În Oltenia, până acum 50 de ani, naşii hotărau numele pruncului, mama nu îl afla decât după botez! La noi, naşii îi botezau pe părinţi, îi cununau şi, dacă mai apucau, le botezau pruncii, apoi treceau obligaţia de a năşi copiilor lor. Naşii nu se schimbau decât dacă mureau mai mulţi prunci botezaţi de ei. Atunci, în multe sate, se alegea naşul din drum: nou-născutul era lăsat în faţa bisericii şi cine trecea primul pe lângă el, bărbat sau femeie, avea obligaţia de a-l boteza.

O schimbare importantă în viaţa sufletească poate fi însoţită de schimbarea numelui: la intrarea în monahism, de exemplu, de cele mai multe ori numele este schimbat. Lui Avram şi soţiei sale, Sara, Dumnezeu le-a schimbat numele în Avraam şi Sarra, atunci când le-a dat şi porunca lui Avraam de a se tăia împrejur, ca semn al începutului unei noi religii şi a unei noi legături cu Domnul.

După ce s-a luptat o noapte cu Dumnezeu, Iacob I-a cerut binecuvântarea; atunci i-a fost schimbat şi numele: „De acum nu îţi va mai fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi“.

După un obicei străvechi, bătrânii noştri schimbau numele unui copil bolnav cu un nume de sfânt sau de animal puternic (Ursu, Lupu), ca prin nume copilul să prindă putere şi să se însănătoşească.

Preasfinţitul Corneliu a fost hirotonit arhiereu pe 21 noiembrie 1999, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

De praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor, aniversează 10 ani de arhierie.

Preasfinţitul Părinte Corneliu a fost hirotonit arhiereu la data de 21 noiembrie 1999, cu titulatura de Bârlădeanul, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. La evenimentul de acum 10 ani au participat şi Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, şi vrednicul de pomenire Preasfinţitul Ioachim, episcop al Huşilor în perioada 1996-2009. Din soborul de slujitori prezenţi la acest eveniment au mai făcut parte şi arhimandritul Sebastian Paşcanu, actualul Episcop al Slatinei şi Romanaţilor, dar şi arhidiaconul Ciprian Spiridon, actualmente Episcop-Vicar Patriarhal, cu titulatura de Câmpineanul.

Hirotonia Preasfinţitului Corneliu în treapta arhieriei s-a desfăşurat în Catedrala episcopală „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ din Huşi, după ce, cu o seară înainte, în aceeaşi catedrală s-a săvârşit slujba ipopsifierii sau chemării la arhierie de către Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitul Ioachim, Episcopul Huşilor.

Preasfinţitul Părinte Corneliu a fost tuns în monahism la Catedrala Episcopiei Huşilor în data de 21 noiembrie 1997, a doua zi a fost hirotonit ierodiacon, iar în 23 noiembrie ieromonah. La 25 decembrie 1997 a fost hirotesit protosinghel. În Eparhia Huşilor a activat mai întâi ca profesor de seminar şi consilier cultural la Centrul Eparhial. În anul 1998 a fost numit de către PS Episcop Ioachim al Huşilor vicar administrativ al Eparhiei, şi tot la propunerea PS Ioachim, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat rangul de arhimandrit pe data de 26 iunie 1999.

La 27 octombrie 1999 a fost ales arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titulatura de Bârlădeanul, fiind hirotonit în această treaptă în data de 21 noiembrie 1999 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

În urma trecerii la cele veşnice a PS Ioachim Mareş, episcopul Huşilor, pe 24 aprilie 2009, ierarhii Sfântului Sinod au ales, prin vot secret, la data de 18 iunie 2009, pe Preasfinţitul Arhiereu-Vicar Corneliu Bârlădeanul ca Episcop al Huşilor.

Slujba de întronizare a PS Părinte Corneliu, ca Episcop al Huşilor, a fost oficiată de către IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în data de 29 iunie 2009, de hramul Catedralei episcopale, în prezenţa unui sobor impresionant de ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Sărbătoarea oficială a Preasfinţitului Părinte Corneliu este în ziua de 29 iunie, data întronizării în demnitatea de eparhiot al Episcopiei Huşilor.

Preasfinţia Sa a preluat scaunul chiriarhal al Episcopiei Huşilor cu dorinţa fierbinte de continuare a misiunii în spiritul apostolic al înaintaşilor Preasfinţiei Sale, care strălucesc prin viaţa şi faptele lor şi care au marcat o pagină luminoasă în istoria Bisericii noastre. Pe lângă dorinţa şi implicarea personală în slujirea celor săraci, dorinţa Preasfinţiei Sale este de a înnoi şi câştiga sufletele celor peste 450.000 de locuitori ai acestor ţinuturi pentru împărăţia cerurilor.

La popas aniversar, colaboratorii din cadrul Centrului Eparhial, preoţii, monahii şi credincioşii îi dorim din toată inima întru mulţi şi binecuvântaţi ani, Preasfinţite Părinte Episcop Corneliu!

Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“, Dealul Morii - Meleşcani, Protopopiatul Oneşti

Biserica Ortodoxă prăznuieşte astăzi Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Mai multe biserici din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei sunt închinate acestei sărbători. În sfintele lăcaşuri aflate în sărbătoare, aseară a fost oficiată slujba Vecerniei, iar astăzi programul liturgic va continua cu Utrenia, Acatistul, Sfânta Liturghie şi pomenirea celor adormiţi.

Biserica „Vovidenia“ din Iaşi îşi sărbătoreşte astăzi hramul. Lăcaşul de cult a fost ridicat înainte de anul 1645, tradiţia atribuind ctitoria domnitorului Vasile Lupu. În anul 1992, Biserica Vovidenia a fost oferită spre folosinţă Asociaţiei studenţilor greci din Iaşi, iar în 2002 biserica a fost preluată de comunitatea elenă.

În Protopopiatul Paşcani, astăzi este hram la Valea Seacă.

În Botoşani va fi sărbătoare la Biserica „Vovidenia“. Sfântul lăcaş a fost construit din piatră şi cărămidă, în perioada 1834-1838, remarcându-se prin masivitatea şi frumuseţea arhitectonică.

În Protopopiatul Săveni va fi sărbătoare în parohiile Mihail Kogălniceanu şi Stânca - Ştefăneşti, iar în Protopopiatul Hârlău îşi serbează hramul biserica parohiei Bârleşti, în timp ce în Protopopiatul Darabani Maica Domnului va fi cinstită în parohia Cuza Vodă. În Protopopiatul Dorohoi astăzi este hram la Strahova, iar în Protopopiatul Ceahlău, parohia Buhalniţa se află astăzi în sărbătoare.

În Arhiepiscopia Iaşilor, două aşezări monahale îşi serbează astăzi hramul: Schitul Mănăstirii Neamţ, Vovidenia, şi Mănăstirea Peştera.

Sărbătoare la o parohie din Protopopiatul Oneşti

Intrarea Maicii Domnului în Biserică va fi sărbătorită şi de credincioşii parohiei Dealul Morii - Meleşcani, Protopopiatul Oneşti. Sfântul lăcaş a fost ridicat la iniţiativa căpitanului Gheorghe Ionescu, prin osteneala enoriaşilor, fiind sfinţit în anul 1921 de către vrednicul de pomenire episcop Valerian Ştefănescu. Lăcaşul de închinăciune a fost pictat în tehnica frescă în anul 1977, când s-au reparat şi tencuielile exterioare, care au fost refăcute în anul 1991, când s-a restaurat şi pictura. În anul 1991, biserica a fost resfinţită de către vrednicul de pomenire episcop Ioachim Vasluianul, iar în anii ce au urmat s-a construit o casă praznicală, care a fost sfinţită de PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Programul liturgic dedicat hramului acestui sfânt lăcaş a început aseară, cu slujba Vecerniei unită cu Litia, la care au participat credincioşii din parohie. Astăzi va avea loc slujba Utreniei, a Acatistului şi Sfânta Liturghie. La final va avea loc slujba de pomenire pentru cei adormiţi.

Hram va fi astăzi şi în parohia Căbeşti II din Protopopiatul Bacău Sud şi la Mănăstirea Baimac din judeţul Bacău.

Biserica Vovidenia din parohia Dragomireşti, Protopopiatul Vaslui este, şi ea, în sărbătoare. Sfântul lăcaş a fost ctitorit de enoriaşii satului pe la 1774, lângă o biserică mai veche. Impresionează prin acurateţea realizării tehnice, armonia formelor, monumentalitatea spaţiului interior. Păstrează pictură şi mobilier de epocă (iconostasul, strana Maicii Domnului, tetrapodul, jilţul arhieresc, chivotul, pomelnicul-triptic, strane decorate cu rozete, candelabre şi sfeşnice din lemn), precum şi un clopot din 1802.

Termenul “Kandovan” reprezinta pluratul cuvantului “kando”, care inseamna cuib de albine si se refera la forma si dispunerea caselelor sapate in munte, asemanatoare celor ale unui stup. Satul Kandovan este localizat la 60 kilometri sud-vest de Tabriz, in provincia iraniana Azarbaijan si este faimos tocmai pentru arhitectura spectaculoasa si unica a lacaselor sale dar si pentru apa minerala de aici, considerata foarte eficienta in tratarea problemelor renale, prin dizolvarea pietrelor de la rinichi.

Daca scobirea conurilor si transformarea lor in case se datoreaza in intregime oamenilor, relieful care a permis acest fenomen s-a format, probabil, acum 3.000 de ani, ca urmare a activitatilor vulcanice. De asemenea, efectul de eroziune al vantului si cursul apei au modelat conurile asa cum arata ele astazi. Roca s-a dovedit suficient de delicata incat sa poata fi sapata si transformata in adapost pentru oameni si animalele lor. Totodata, formatiunile sunt suficient de mari incat sa le fi permis oamenilor sa isi sape in ele locuinte cu mai multe camere supraetajate, o bucatarie, holuri si ferestre. Ferestre pe care, de altfel, le decoreaza cu frumoase geamuri colorate.

Conform legendei locale, primii oamenii s-au refugiat in aceasta regiune in perioada invaziilor mongole, pentru a se adaposti de furia atacatorilor. Au inceput sa isi sape pesteri provizorii pentru a isi putea prelungi sederea, pentru ca mai tarziu sa hotarasca stabilirea permananta a resedintelor lor in acest loc. Principalele activitati de subzistenta ale celor din Kandovan se rezuma la agricultura si cresterea animalelor, in special oieritul. Cu toate acestea, in ultima perioada, venitul de baza al localnicilor a inceput sa fie furnizat de turism. Au inteles potentialul caselor lor si au invatat sa isi traiasca vietile inconjurati de calatori din toate colturile lumii.

Parcurgerea cararilor si a treptelor din interiorul satului ofera privelisti interesante ale vietii de aici. Sirurile de magari transporta precum niste trenuri localnicii si proviziile printre aleile batute de vant. Gainile scormonesc prin praf, iar oile pot fi auzite behaind din pasunile aflate in apropiere. Femeile ies din casele lor de piatra pentru a atarna la uscat rufele sau pentru a-si curata “gradinile”, iar barbatii, atunci cand nu muncesc, stau si “pun tara la cale”, spargand seminte sau fierband plante. Copiii se joaca in apropierea raului sau alearga printre case. Carbunele ars incarca aerul de miros specific.

Kandovan este una dintre cele mai populare destinatii turistice din Iran iar hotelul Cliff de aici este primul de acest fel din tara si al doilea din lume, dupa luxosul Yunak Evleri Cave din Cappadocia, Turcia, o locatie cu formatiuni arhitectonice asemanatoare. Hotelul Cliff este realizat intocmai ca restul locuintelor din sat, din formatiuni conice alaturate, cu exceptia faptului ca interiorul sau debordeaza de lux, cel putin in comparatie cu mediul in care este amplasat.Turistii pot ajunge in Kandovan din orasele invecinate Osku si Tabriz. Fie ca opteaza pentru autoturismul personal sau pentru autobuz, drumul este usor de intuit, deoarece toata lumea se indreapta catre aceeasi destinatie. Totusi, pe masura ce te apropii de destinatie, campiile verzi care imprejmuiesc bizarul sat, acoperite de vegetatie alpina, fac sa fie greu de crezut ca te afli in continuare pe teritoriul sterp al Iranului.

Atunci cand sosesc in Kandovan, turistii sunt imediat atrasi de casele ciudate, in forma conica. Unele dintre constructiile vechi din piatra au fost transformate in grajduri si cuiburi de pasari, dar sunt destule care retin inca farmecul pe care l-au avut cu sute de ani in urma. Peste tot prin sat sunt arborate marcaje si semne care ii informeaza pe straini ca pot vizita casele contra unei sume. O casa tipica de aici este structurata pe mai multe niveluri, parterul adapostind in general animalele si hrana acestora. Vara camerele sunt racoroase iar iarna, conform localnicilor, calduroase. Casele tind sa fie pozitionate spre sud, pentru a primi caldura soarelui si a fi protejate de ploaie si zapada. Cateva trepte mai sus se afla intrarea in casa propriu-zisa, in incaperile de locuit care gazduiesc in general alcovuri si covoare, iar pe alocuri chiar si fotografii inramate atarnate pe pereti. In ciuda aspectului sau nelumesc, Kandovan are atat retea electrica, cat si canalizare, la care sunt bransate majoritatea caselor.

Patrimoniul cultural si cel natural – un dar al trecutului care ar trebui lasat mostenire viitorului – reprezinta doua surse de viata si de inspiratie primordiale. Locuri atat de diverse precum intinderile Parcului National Serengeti din Africa orientala, piramidele din Egipt, Marea Bariera de Corali din Australia sau catedralele baroce din America Latina alcatuiesc un patrimoniu mondial, ale carui situri, potrivit UNESCO, apartin, indiferent de teritoriul pe care sunt plasate, tuturor popoarelor. Multe dintre aceste situri traiesc suferinta unor amenintari ingrijoratoare.

Venetia, Canal Grande

"S-a stins viata falnicei Venetii,/ n-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri". Chiar daca, la vremea cand Eminescu scria aceste versuri, Orasul Dogilor nu mai avea, intr-adevar, opulenta de pe vremea Serenissimei Republici, astazi, cel putin sub raportul spectaculosului si al iluminarii feerice, arata grandios. Problema acestui oras fondat in anul 452, unic in miraculoasa lui alcatuire lacustra, este aceea ca se scufunda cu aproximativ 1,5 cm pe secol, oricat de masive sunt eforturile, sustinute la scara industriala, de pompare a apei din structurile subterane.

Insulele Maldive

Desi pare aproape imposibil de imaginat ca o intrega tara sa se scufunde, exact asta se intampla cu Maldivele, "o semintie" de aproximativ 1.200 de insule, scaldate de niste ape care, potrivit specialistilor, contin cea mai bogata viata marina din lume. 80% dintre aceste insule se afla cu aproape un metru peste nivelul marii si sunt pandite de un risc tragic: cresterea continua a nivelului oceanului, fenomen cauzat de incalzirea globala. In timpul tsunami-ului din 2004, care a afectat intreaga infrastructura a tarii, multi atoli din zona au disparut definitiv de pe harta lumii.

Zapezile de pe Kilimanjaro

Considerat cel mai inalt munte din Africa (6.021 m), Kilimanjaro are un varf (cel vestic) caruia localnicii ii spun, nu intamplator, Masai Ngaje Ngai, adica Salasul lui Dumnezeu. Aerul sau de templu al transcendentului e intretinut si de hlamida imaculata de zapada care ii imbraca, indiferent de anotimp, piscul. In ultimii ani, acest acoperamant alb si-a restrans treptat dimensiunile, din pricina aceleiasi incalziri globale. Specialistii spun ca ghetarii care pareau eterni vor deveni, in doar cincisprezece ani, istorie.

Marele Zid Chinezesc

Cele mai vechi segmente din acest monument, probabil cel mai autoritar simbol al Imperiului de Mijloc, dateaza din secolul al V-lea i.Hr. Frontiera semeata si edificiu de aparare, singurul artefact uman vizibil din spatiul cosmic, Zidul a fost consolidat in vremea dinastiei Ming (secolul al XIV-lea). Astazi, aproape doua treimi din cei 6.400 de kilometri care reprezinta distanta de la granita cu Coreea si pana in desertul Gobi au fost distruse de eroziune si de dezvoltarea necontrolata a regiunilor din preajma.

Luxor, Egipt

Datand, aproximativ, din veacul al XIV-lea i.Hr., complexul Luxor de pe malul apusean al Nilului - care include Valea Regilor, Valea Reginelor, precum si mai bine de 40 de temple si monumente funerare - este amenintat nu doar de ravagiile turismului si de rapacitatea "pradatorilor" de vestigii arheologice, ci si de catre insusi fluviul sacru. Constructia barajului de la Aswan, in urma cu 40 de ani, a prilejuit infiltratii masive de apa, care au erodat vechile fundatii si au acoperit numeroase morminte.

Machu Picchu, Peru

Stravechea cetate incasa este pe cale sa devina o victima a propriei sale popularitati. Ruinele, descoperite de istoricul american Hiram Bingham in 1911, au devenit cea mai populara atractie turistica peruviana din ultima vreme. Traficul urias (circa un milion de vizitatori anual) a provocat destabilizarea si chiar prabusirea unora dintre fundatiile de piatra. In plus, dezvoltarea zonala - consecinta a valului de vilegiaturisti - ameninta mediul alpin in care a fost edificata cetatea.

Triunghiul de coral, Indonezia

In acest spatiu au fost descoperite mai bine de 3.000 de specii de pesti si circa 600 de varietati de corali, adica aproximativ 75% din totalul cunoscut pana asazi. Acest ecosistem paradisiac se confrunta cu doua probleme severe: pescuitul excesiv si pescuitul distructiv (care foloseste, pentru uciderea pestilor, explozibili sau otravuri). Consecinta acestor actiuni criminale este nu doar disparitia vietatilor acvatice, ci si distrugerea habitatului lor.

2012 in patrimoniul umanitatii

De septem orbis miraculis, carte atribuita lui Philon din Bizant (secolul III i.Hr.), a alaturat, pentru eternitate, sapte dintre cele mai desavarsite monumente nascute, in zorii istoriei, de mintea si iscusinta omeneasca. O salba de minuni intocmita dupa niste criterii explicite: marimea, frumusetea, performanta tehnica. Cum era firesc (asta daca admitem ca firescul se poate acomoda cu ideea de miracol), lista acestor ispravi a sporit o data cu trecerea timpului si a ajuns sa marturiseasca spectaculosul, excelenta, titanicul, supraumanul altor si altor monumente, in numeroase colectii, fiecare cu criteriile ei de selectie, cu aspiratiile si larghetea sau severitatea sa.

Unele dintre ele au ajuns chiar pana la cifra de 1.000. Nu mai mult, ca sa nu deprecieze ideea de exemplaritate, nu mult mai putin, pentru ca spiritul uman, in lipsa lui de tihna, a creat neobosit vreme de 2.000 si mai bine de ani, de la data consemnarii lui Philon, si a impins constant performanta spre parametri superiori, facand practic imposibila lasarea deoparte a unuia sau a altuia dintre gigantii frumusetii care jaloneaza harta lumii.

Cum pariurile oamenilor care au vrut sa atinga perfectiunea au fost facute fie cu insondabila divinitate, fie cu manifesarea ei sensibila, natura, lista minunilor lumii din marele Muzeu al Planetei a fost completata, in decursul timpului, cu cele mai spectaculoase creatii naturale (de la conurile Cappadociei, la lacurile Keli Mutu, cheile Taroko, muntele Fuji, raul Kali Gandaki, golful Phangnga sau Marele Canion).

Aceasta lista mixta care, potrivit logicii progresului, ar fi trebuit largita continuu, iata ca, in anii din urma, a inceput sa se diminueze. Oricat de multe sunt si vor fi cladirile a caror inaltime se razboieste cu muntii, oricat de ample vor fi structurile faraonice proiectate de cei mai cutezatori arhitecti, unele dintre cele existente raspandesc deja mirosul ruinelor si cunosc amenintarea neantului. Daca natura pare, uneori, ca vrea sa se rafuiasca, simbolic, cu oamenii, rapindu-le roadele muncii si ale inchipuirii, asa cum e cazul Venetiei, unde marea surpa neostenit peretii si mesteca din ce in ce mai infometata structurile de rezistenta ale cladirilor, de cele mai multe ori oamenii sunt cei care naruie edificiile naturii, din neglijenta si graba sau pentru ca le lipseste sentimentul sacrului si o scara stabila a valorilor.

Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca isi vandalizeaza propriile creatii, cu o inconstienta care se cere curmata rapid. Situatiile pe care vi le-am infatisat in paginile precedente sunt doar cateva dintre cele aflate pe lista de interventie a organizatiilor care se simt responsabile pentru patrimoniul umanitatii. Dincolo de iminenta tragediei lor, respira, asa cum se poate vedea din imagini, o glorie care, mai presus de oameni, se incapataneaza sa nu moara.